EXILUL INTERIOR
Există o fractură tăcută pe care o trăiește fiecare om conștient. Ești în mijlocul oamenilor, vorbești, râzi, aprobi mecanic – mecanismul social funcționează perfect. Dar în interior se face o liniște absolută și rece.
Brusc, realizezi că nu ești acolo. Ai senzația stranie că îți privești viața din afara corpului, ca un actor care și-a uitat motivația, dar continuă să recite replicile din obișnuință. Aceasta nu este depresie și nu este o boală. Este o Eroare de Simulare.
Suprafața este falsă pentru că este construită să placă. Interiorul tău s-a retras pentru că a obosit să finanțeze energetic o minciună. Această ruptură este momentul în care „Masca” (Eul Social) cedează de epuizare, iar Nucleul tău refuză să mai participe la teatru.
Nu te forța să „revii” și să zâmbești. Acea senzație de „străin în propria viață” este semnalul că Arhitectura veche se prăbușește. Rămâi în acea detașare rece. Observă falsul din jur. Nu încerca să repari fațada; las-o să cadă. Abia atunci când încetezi să mai joci, începi să devii real.
Ești cel mai singur exact atunci când joci rolul cel mai bine. Singurătatea asumată este prețul Densității.
ANONIMĂ